Acum 7 ani scriam email-uri cu impresii dintr-o tzara straina pe care tocmai o descopeream. E vorba de Statele Unite. In aceasta vara am calatorit intr-o tzara pe care o stiam dar pe care nu o vizitasem de ceva vreme si pe care, pot sa spun, aproape ca am redescoperit-o. Asa ca a venit vremea pentru a scrie alte impresii de data aceasta despre… Romania.
In avionul peste Atlantic calatorul de langa mine s-a dovedit a fi un fost businessman in domeniul echipamentului sportiv din Colorado, “pensionat” de ceva vreme si care stia chiar bine Tucson-ul pentru ca il viziteaza annual. Cum spunea, e unul din locurile sale preferate. Omul e un impatimit al cadrului natural si nu a facut altceva decat sa imi confirme ceea ce am simtzit in ultimii ani si anume ca desertul Sonoran - unde am avut norocul sa stau in ultimii 5 ani - e, daca ai ochii si sufletul deschise, unul din cele mai frumoase locuri de pe continentul nord american. In cate locuri din lumea asta mai potzi sa faci schi si sa stai la piscina in aceeasi zi? Sau sa simtzi olfactiv ploaia pentru ca o anumita specie in desert emite un parfum de indata de frunzele sunt stropite cu apa? Sau sa te minunezi de diversitatea de flori pe care cactusii le ofera cu darnicie in ciuda ariditatzii evidente? Sau sa iesi in serile de vara afara dupa ce a trecut musonul si sa contempli uimit cerul inrosit la apus de soare si sa te bucuri de briza aerului? As putea continua. Ideea e ca m-am bucurat sa stau de vorba cu un om care indrageste natura, a facut bani dintr-un business in care a crezut si care era legat de hobby-urile sale si care acum se bucura de munca sa pastrand legatura cu natura (ca de exemplu facand ciclism in desert).
Am ajuns la Otopeni dupa mai bine de 24 de ore efective de stat in avioane, microbuze si aeropoarte. Aici vamesul m-a intrebat ce am in valize. Dialogul a fost scurt si nu a implicat nici o “donatzie”. Atitudinea dinsului as spune insa ca mai poate fi imbunatatzita (intrebari de genul “Cate parfumuri avetzi?” ???).
Un prieten m-a asteptat si mi-a facut transferul la Gara de Nord. Pe drum am avut prilejul sa ma relaxez in ceea ce priveste stresul cum ca as scoate pe gura americanisme sau ca as avea accent. Prietenul meu vorbea tot al 10-lea cuvant in engleza. Mi-am dat iute seama ca nu voi “suna” ciudat ba chiar ca poate voi fi “cool” asa. Am avut si primul contact cu traficul bucurestean, deja de renume mondial, un renume nu tocmai pozitiv. Mi-a fost clar imediat ca mi-as “prinde urechile” prin capitala. Prietenul meu a facut traseul mai eficient decat majoritatea GPS-urilor care se pare ca au ajuns intr-o buna masura la moda si in Romania. La gara: stat la coada si prima tura de transpiratzie. Vor mai urma si altele, numai bune pentru scaderea in greutate dupa atata timp de stat la aer conditzionat.
Calatoria spre Deva am facut-o cu un intercity. De la fereastra am avut prilejul sa admir in voie frumusetzile naturii caci am trecut prin Valea Prahovei si apoi prin Ardeal pe la Sighisoara. Muntzii si dealurile si capitzele de fan, si padurile de brazi si campurile cu flori mi-au ajuns imediat la suflet. M-am bucurat ca nu am uitat, dupa atata timp, de ceea ce ii era cel mai mult dor sufletului meu.
Acasa la Deva a fost foarte bine. Si chiar m-am simtzit acasa. Mama nu a mai stiut ce sa mai gateasca mai bun pentru “fiul ratacitor” iar tata s-a dat peste cap sa imi arate ce bun e la sah. M-am bucurat de liniste cat de mult am putut desi cateodata seara, prin geamul deschis, tzantzarii isi faceau loc in jurul urechilor mele si ma avertizau cu bazaitul lor ca vor ataca la baioneta. Dar vara fara tzantzari nu are farmec asa ca fericit imi dadeam cateva peste cap si incercam cu stoicism sa adorm repede la loc.
Unul din scopurile vizitei mele a fost acela de a lua green card-ul la ambasada americana unde am fost programat pentru interviu. Pentru asta a trebuit sa pun cap la cap un dosar destul de consistent care implica si ceva acte care trebuiau facute rapid in tzara. Am constatat astfel ca birocratzia si cozile de pe malurile Dambovitzei s-au redus simtzitor de cand am plecat (unele acte se pot elibera in aceeasi zi) si ca, totusi, mai e loc inca de progres. (trebuie sa mergetzi sa platitzi taxa la Trezorerie si sa cumparatzi timbru fiscal de la Posta). De exemplu, asteptand la rand la pasapoarte mi-am luat numar de ordine. Pe el scria 52. In fatza mea intrau cei cu numar 43-44. M-am gandit: “doar catziva oameni, merge repede”. Apoi au inceput sa intre cu 35 si chiar cu 12!!! Ca deh, aveau numar de ordine… Am reusit sa ma enervez si sa fac teoria lui peste despre ce inseamna numar de ordine in America. Unul din cei care stateau cumintzi la coada ca si mine mi-a replicat ceva de genul: “mai lasa domne si pe americanii astia ca prea is cu perfectziunea, mie nu mi-ar placea sa locuiesc acolo”. Asa e domne, americanii astia cand dau un bon de ordine, e bon de ORDINE. Daca tzi-a ajuns numarul si nu esti acolo (ci in oras sa itzi rezolvi alte “probleme”) itzi iei alt bon de ORDINE. Ideea e ca am stat cel putzin jumatate de ora mai mult decat ar fi trebuit daca sistemul ar fi fost corect aplicat. Exista deci bon de ordine, atata ca e bon de dezordine… Acelasi bon de ordine exista si la policlinica unde mi-am facut analizele. Aici insa lumea nici nu pricepea ca e bon de ordine. Primeai un biletzel pe care scria in italiana ca numarul Dvs. de ordine e… In plus, in sala de asteptare era o tabela electronica aratand 2 numere fara nici o explicatzie. Dupa ceva efort intelectual care mi-a mai distrus 2 neuroni din creierasul meu si asa lipsit de vlaga mi-am dat seama ca primul numar se referea la cel de ordine in timp ce al 2-lea la sala unde trebuia mers. Nu foarte clar dupa parerea mea…..
